Asistenţa medicală primară, o necesitate

Cseke Attila, ministrul sănătăţii, a declarat în repetate rânduri de la preluarea funcţiei că asistenţa medicală primară este o necesitate şi o prioritate. Este îngrijorător însă că această preocupare fată de medicina primară apare doar la nivel declarativ. O preocupare reală ar presupune din partea Ministerului Sănătăţii crearea unor programe naţionale de prevenţie, elaborate împreună cu medicii de familie practicieni, specificul specialităţii acestor medici fiind prevenţia, precum şi o finanţare adecvată a acestor programe, nu cum s-a întâmplat cu programul de screening pentru cancerul de col şi cu centrele de permanenţă în 2009.

Un alt semn al preocupării reale, nu doar declarative, ar fi alocarea pentru medicina primară a unui procent din fondul de asigurări de sănătate de cel puţin 10-12%, apropiat de media europeană care este de 12-15%, şi nu doar 5% cât este în prezent şi a fost şi în anii precedenţi, cu excepţia anului 2008 când s-a înţeles importanţa finanţării adecvate. Procentul de 5% probabil ne situează aproape de media africană. Dacă asistenţa medicală primară este o prioritate şi o necesitate, este de neînţeles de ce peste jumătate din fondurile asigurărilor sociale de sănătate sunt alocate şi cheltuite de spitale.

Recent, ministrul si-a exprimat îngrijorarea că medicina de familie nu îşi îndeplineşte rolul în sistem, acela de prim contact şi de degrevare a spitalelor prin rezolvarea problemelor de sănătate care se pot rezolva la nivelul medicului de familie. Se pare ca ministrul Cseke Attila nu este corect informat. Conform statisticilor, la nivelul cabinetului de medicină de familie, sunt rezolvate 75% din problemele care se adresează cabinetelor iar pacienţii sunt în procent de peste 75% mulţumiţi de medicii de familie. Aceasta cu toate că restrângerile legislative privind prescrierea tratamentului si a investigaţiilor la care este supus medicul de familie sunt importante, iar aparatura este în cele mai multe cazuri minimă, comparativ cu alte state europene.

Şi toate acestea în condiţiile unei subfinanţări cronice, încă de la apariţia medicului de familie, în 1999. Importanţa finantării a fost observată în 2008, când preocuparea pentru medicina de familie nu a fost doar declarativă. Mai mult de jumătate din populaţia României a fost evaluată la nivelul medicilor de familie, obţinându-se date importante despre starea de sănătate a populaţiei şi pentru crearea unor programe naţionale de prevenţie viitoare, iar medicina de familie a devenit probabil singurul segment sanitar cu informatizare implementată şi funcţională într-un procent mai mult decât satisfăcător. Oare unde ar fi ajuns medicina primară astăzi dacă în 2009 şi, iată, şi în 2010, finanţarea nu ar fi coborât iar la nivelul din 2007 iar presa nu ar fi fost intoxicată cu poveşti despre salariile fabuloase ale medicilor de familie, în fapt venituri ale cabinetelor, folosite şi pentru investiţii în cabinete sau achitarea creditelor generate de investiţii ?